To a stranger

Thank you. For showing me that you can have a decent, normal conversation, even if you know nothing about the one you're talking to. For showing me that being 'different' in a 'normal' word is ok, accepted, even encouraged. For making me feel that there is someone out there who cares. Thank you for some minutes of your time, the only regret I have is that they weren't enough.

I

De mult timp vreau să scriu, să scap cumva de tot ce mă apasă, simt cuvintele, le văd cu coada ochiului cum vor să fie gândite, să li se dea materialitate, dar nu pot. Efectiv nu pot să scriu, chiar şi acum mi-e greu să leg propoziţiile. E o senzaţie groaznică de lehamite, de nepăsare, nu mai găsesc motive să fac tot ce mi-am propus. Nu mă mai atrage nimic, mă plictisesc repede, am senzaţia că doar inerţia mă ţine în mişcare. Vreau să dorm, mult, cu speranţa că o să mă trezesc schimbată. Sunt oarecum conştientă că e nevoie de un minim efort din partea mea, dar îl amân, până în momentul în care ajung să mă complac cu ce am devenit.

Mă revolt, sufăr, sunt fericită, urăsc, iubesc, e un amalgam groaznic în mine. Simt că mi-am pierdut credibilitatea, esenţa, că nu mă mai pot reprezenta aşa cum mă văd alţii. Greşesc eu, greşesc ei? Nu-mi place cum am ajuns să gândesc, parcă nu mai reuşesc să am idei prin care să transmit ce mi se întâmplă. Am nevoie de ajutor, dar nu îl vreau. M-am închis definitiv în mine şi toate resentimentele sunt mai puternice ca niciodată. Mă simt trădată, dar nu vreau să înţeleg că eu m-am trădat, în ultimă instanţă. Nu v-am lăsat să mă cunoaşteţi, masca e atât de bine construită încât nici eu nu îmi dau seama cum să o dau jos. Am acceptat, demult, finalitatea. Şi totuşi, îmi pare rău? Da. Nu.

După ce te obişnuieşti să fii singur, e greu să accepţi pe cineva, e greu să mai ai încredere fără să devii posesiv, invidios, gelos.

Sunt vinovată de multe greşeli, din neştiinţă, încăpăţânare sau pur şi simplu naivitate, dar sunt ale mele, mă definesc, aşa că o să le accept. Cândva.