I

De mult timp vreau să scriu, să scap cumva de tot ce mă apasă, simt cuvintele, le văd cu coada ochiului cum vor să fie gândite, să li se dea materialitate, dar nu pot. Efectiv nu pot să scriu, chiar şi acum mi-e greu să leg propoziţiile. E o senzaţie groaznică de lehamite, de nepăsare, nu mai găsesc motive să fac tot ce mi-am propus. Nu mă mai atrage nimic, mă plictisesc repede, am senzaţia că doar inerţia mă ţine în mişcare. Vreau să dorm, mult, cu speranţa că o să mă trezesc schimbată. Sunt oarecum conştientă că e nevoie de un minim efort din partea mea, dar îl amân, până în momentul în care ajung să mă complac cu ce am devenit.

Mă revolt, sufăr, sunt fericită, urăsc, iubesc, e un amalgam groaznic în mine. Simt că mi-am pierdut credibilitatea, esenţa, că nu mă mai pot reprezenta aşa cum mă văd alţii. Greşesc eu, greşesc ei? Nu-mi place cum am ajuns să gândesc, parcă nu mai reuşesc să am idei prin care să transmit ce mi se întâmplă. Am nevoie de ajutor, dar nu îl vreau. M-am închis definitiv în mine şi toate resentimentele sunt mai puternice ca niciodată. Mă simt trădată, dar nu vreau să înţeleg că eu m-am trădat, în ultimă instanţă. Nu v-am lăsat să mă cunoaşteţi, masca e atât de bine construită încât nici eu nu îmi dau seama cum să o dau jos. Am acceptat, demult, finalitatea. Şi totuşi, îmi pare rău? Da. Nu.

După ce te obişnuieşti să fii singur, e greu să accepţi pe cineva, e greu să mai ai încredere fără să devii posesiv, invidios, gelos.

Sunt vinovată de multe greşeli, din neştiinţă, încăpăţânare sau pur şi simplu naivitate, dar sunt ale mele, mă definesc, aşa că o să le accept. Cândva.

There's something wrong with me.

Am I wrong for thinking that I deserve recognition? Am I wrong for hating you whenever you steal something from me and call it yours? Is it wrong that I want to be praised, just for a short second, for an insignificant amount of time? Tell me, how do you feel knowing that you are copying whatever I dream about and telling everyone that it was your twisted mind that created it?

Oh, but you don't care. You smile and you complain about insignificant things, screaming to the world that you are worthless, whispering to a stranger that you hate yourself. You have no reason, trust me. You do not know how it is to lay awake and to ponder whether someone truly cares about your existence. You have been truly loved, I am unsure whether someone has ever noticed me. I exist when you need something, when you remember that I need to be told that yes, I do have a purpose. And you rarely remember.

But I am still here, hating and loving you all the same. There's something wrong with me, I am sure. But what? Tell me, can I be fixed? Can I be whole again? Will I ever be perfectly sure about my place in this universe? Will I ever feel worthy or important?

Tell me, tell me that I am better than this, that it is just a phase and this too shall pass! Tell me that I am the best, that there's no other like me! Lie to me if you have to, but tell me what I need to hear.

Because I will, someday, fall apart.

Geometria căii

Şinele curg lin una lângă alta,

iar viitorul mi se arată

tot mai sacadat.

M-ameţeşte legănarea asta

dulce.

Şi-n mine e soare.

Gândurile mele verticale

sunt doar frânghii prefăcute-n

cenuşă şi mai aştept, încă aştept

ca timpul să se prelingă

plângând, lipindu-se de mâinile mele

reci.

Calea mea e marea.

Scântei

zbor,
cuprind cerul
şi îl sparg.
cu unul din cioburi
îmi tai părul şi îl ţes
în nori.

...................

vreau să uit
uitarea.
să o uit pe masă
şi să o găsesc
plină de praf.

…………….

hai să ne legăm
sufletele
cu aţe de purpură.
nimeni nu va mai putea
spune
că nu suntem suflete
pereche...

…………….

mătăsuri subţiri
îmi învăluie oasele.
mătăsuri ce-mi înveleau carnea,
demult.


……………….

am avut un fir
de păr ;
ce s-a împletit
în cinci.
şi a plecat în lume.

într-o seară l-ai întâlnit
şi l-ai legat la mână.

să ştii, îl vreau înapoi...

…………………….

Deserted

          I often find myself lying here, on this deserted beach. Here, buried among the iridescent sea-shells, I can be myself. The scared child who cannot reconcile with the adult I have become is free to smile and run under the resin sun. Somehow, being free is much more imprisoning than one can even think of. Human contact is what I have always dreaded and now, when I am tearing my soul in two just for a moment of freedom, when I am the picture of sorrow and indifference, I am perceiving the tremendous experience of humanity. I am all my ancestors and all those who will be, tearing, gnawing, wanting everything my being has to give. Pure hatred is what I feel for my ancestors, for allowing me to become who I am and an infinite pity is what I give to my descendants, for they will bear the memory of me, the feeling of utter loneliness engraved in my essence.
          Upon this beach I had layed all my longing for a companion, for a part of my suffering reflected in another human. But could I hope for this salvation? The sea is me, the beach is me. Whenever the world grows tired of me, I find my solace buried deep into the fine sand. My toes sink in it and the minuscule grains graze my skin, embedding their carbon souls into my flesh. The salty breeze sprays my unshed tears towards the sky, bruised by dark clouds, towards a god I no longer believe in. How can I believe in him when he allows me to wallow my grief, my desperation and just stands there, motionless, with a crude smile on his seemingly kind face? So I choose the easy path. But how are we going to live forever if we kill eachother? Nonsense, wherever I look I find myself, shattered in the chilling water, pulled apart by the merciless waves. I am a multitude of selves, children and babies and adults, all screaming for air, light and compassion. Hush, sleep! I am still one.

You were bent on self-destruction,
I was there to load the gun.

 

Airs and social graces, elocution so divine,
I'll stick to my needle, and my favourite waste of time
Both spineless and sublime.