De ceva timp sufăr de claustrofobie, dar la nivel psihic. Prefer să mă izolez, să-mi rezolv singură problemele. Simt povara unor decizii ce n-au fost încă luate, greutăţile unor perioade de timp nedeterminate, cvasi-inexistente. Poate e şi primăvara de vină, e atât de soare afară încât mi se reaminteşte în fiecare clipă cât de insignifianţi suntem.
Vreau să las ceva în urmă, ceva palpabil, şi-o simplă stâncă mi-ar satisface nevoia de nemurire. Mi-e dor să scriu, dar nu pot, parcă am uitat cum să ţin stiloul în mână, iar ideile curg mult prea repede pentru a le putea prinde şi desluşi. Cumva, simt că mi-am pierdut o fărâmă de libertate, că undeva pe parcurs am făcut o alegere nu neapărat greşită, dar care mi-a fost impusă, care nu mă reprezintă.
E timpul schimbărilor, bune sau rele, pripite sau "rumegate" îndelung. E o senzaţie apăsătoare în aer, ceva trebuie să se întâmple. Sunt doar zbuciumările unei alte minţi ce se vrea înţeleasă, unui alt suflet ce se vrea ascultat, it's the butterfly effect.
