duminică, 22 februarie 2015

First Fires

I remember long, sultry and lazy summer afternoons, spent dreaming away, hoping beyond hope that this feeling of being perpetually trapped in amber would one day start fading and that I would once more be aware of my purpose. It was the sweetest feeling of ennui, so deeply etched into my being that it surpassed the mere status of feeling. I could taste it, smell it, feel it on my skin. It felt like velvet and smelt like peonies, my all-time favorites, leading me to become completely and irrevocable addicted. While loathing my lack of determination, I revelled in the wonders of being self-absorbed, of ignoring the world for yet a little while, meandering through the dark tunnels of somnolence. Such an utter delight!

 Mirrorless and windowless rooms sheltered my conscience, desperate to hide, to protect itself from the  influence of the harsh outer world. Like a child, it curled in on itself, embracing its weaknesses, leaving only a hardened shell visible. My own little universe revolved around these stolen moments of not caring, of glorifying sadness. It was a dissonant way of thinking that on a sunlit, glorious summer day I would desperately seek the shade of my own incompetence while listening to the pathetic wailings of a homeless cat.  My spirit animal, similar to me in such a manner that sometimes, in the half lucid moments between the unfeeling bliss of sleep and the torment of being awake, I would experience the world through feline eyes.

My own eyes proved useless, incapable of seeing the wonders of the world while also seeing too much. The magnitude of my ignorance never ceased to amaze me and yet I lived with the impression that I knew more than the others, that I had tasted the forbidden fruit and spat its seeds on the fertile grounds of my soul. Perhaps it was another me who had lived this life, another one forgotten during the course of this endless, meaningless journey. Each and every one of us has a whole array of different personas, so-called masks that they wear everyday. Usually, they are disguised under the facade of feelings. Certainly, my fate would not depend on the will of those not able to understand the importance of always discovering, of always being curious, would it?

Those were my wasted days of youth, defying the stillness of the nights with my silent screams for freedom. What I had yet to understand was the fact that I wanted to destroy my shackles before I was even aware of wearing them, therefore engaging in a process that would later result in a latent case of self-destruction. Now, when I am no longer surrounded by emptiness and no longer yearn for the lingering heat that symbolized my confusion, I am more myself than ever.

luni, 10 martie 2014

Panică

Am intrat pe ultima sută de metri, mi s-au aglomerat toate gândurile ca de obicei, dar inspir adânc şi încerc să fac ordine. E doar un detaliu faptul că mă înec pe parcurs.

Am fost şi sunt convinsă de faptul că un nou început înseamnă, inevitabil, un nou sfârşit. Unul care vine mai devreme sau mai târziu. Realistă, obiectivă convingerea mea. Dar, ca de obicei, o minusculă parte din mine se încăpățânează să caute noi experiențe, noi senzații. Mi-am acceptat excepțiile, momentele de abandon total, dar încă nu ştiu ce să simt față de ele. Au fost şi bune, au fost şi rele. Nimic neobişnuit până acum.

Am muncit mult pentru ce am, am primit şi oportunități care nu mi se cuveneau, v-am dezamăgit, v-am făcut mândri. Față de mine sunt sceptică, tocmai pentru că standardele mi se schimbă alarmant de repede. Ipocrită, egoistă, geloasă, instabilă. Toate astea şi mult mai mult. Am înțeles, într-un final, că sunt un tot unitar, că sunt capabilă să îmi recunosc atât defectele, cât şi calitățile. Am înțeles că trebuie să înfrunt realitatea, să am încredere în mine şi să îi las şi pe alții să aibă încredere. O să vă dezamăgesc în continuare, dar o să vă fac şi mândri. Promit.

I don't want to tame the beast, I just want to make it laugh.

duminică, 4 august 2013

II

Când scriu, cel mai dificil mi se pare începutul. E foarte ușor să pun punct, abrupt, tărăgănat sau previzibil, dar începutul e chinuitor. Care e cuvântul potrivit, cum îmi doresc să sune prima propoziție? Nu știu. Dar gata, am terminat și cu începutul.

Stau pe marginea patului și scriu. Nu e întuneric, altfel n-aș mai vedea ce cuvinte gândesc, dar e liniște, foarte liniște. În mine. Sunt liniștită, împăcată. Aș putea spune chiar fericită, dar mi-e teamă că ar suna fals și că ar fi un cuvânt prea facil, cu un sens prea larg și deopotrivă restrictiv. Mă rezum la senzația mea de liniște. Afară e vară, e noapte, e plin de greieri. Eu sunt singură și e una dintre rarele dăți când am curajul să deschid ochii și să respir, având conștiința faptului că mai e cineva în mine, care mă bântuie. Un alt eu, care a fost sau va fi. Care mă chinuie. Ne chinuie. Ar trebui să o reneg, dar îmi poate spune cineva care ar fi consecințele? Poate așa e și acum. Poate eu, cea care scrie, voi fi curând împinsă înapoi în subconștient, în câteva secunde. Dar dacă s-ar întâmpla asta, aș ști? Aș simți? Sau existența mea, un capriciu al sorții, va fi anulată, orice urmă distrusă cu precizie? Cea mai absurdă întrebare e și cea mai simplă: cine există cu adevărat?

Am făcut întuneric și în cameră, scriu simțind hârtia. Ca unui orb, mi s-au acutizat simțurile. Miroase a ploaie, asta să fie cauza liniștii? Să fie un deja-vu sau o proiecție în viitor?

Mi se pare, acum, după ce cuvintele au fost deja scrise, că ideile mele sunt, încă, puțin simpliste, nedezvoltate, ca și cum nu am reușit să regăsesc acea stare în care pot să mă exprim liber, sălbatic, fără să-mi pese. Dar nu vreau să tulbur calmul la care am reușit să ajung și să dau pagina. Pentru acum, îmi asum riscul.

Încă stau pe marginea patului și scriu, dar întunericul e mai puțin dens și nu vreau să îmi văd, deocamdată, gândurile. Aștept să îmi devină străine.

Voi pune punct.
Nu încă.
Nici acum.
Curând.

duminică, 21 iulie 2013

To a stranger

Thank you. For showing me that you can have a decent, normal conversation, even if you know nothing about the one you're talking to. For showing me that being 'different' in a 'normal' word is ok, accepted, even encouraged. For making me feel that there is someone out there who cares. Thank you for some minutes of your time, the only regret I have is that they weren't enough.

joi, 11 iulie 2013

I

De mult timp vreau să scriu, să scap cumva de tot ce mă apasă, simt cuvintele, le văd cu coada ochiului cum vor să fie gândite, să li se dea materialitate, dar nu pot. Efectiv nu pot să scriu, chiar şi acum mi-e greu să leg propoziţiile. E o senzaţie groaznică de lehamite, de nepăsare, nu mai găsesc motive să fac tot ce mi-am propus. Nu mă mai atrage nimic, mă plictisesc repede, am senzaţia că doar inerţia mă ţine în mişcare. Vreau să dorm, mult, cu speranţa că o să mă trezesc schimbată. Sunt oarecum conştientă că e nevoie de un minim efort din partea mea, dar îl amân, până în momentul în care ajung să mă complac cu ce am devenit.

Mă revolt, sufăr, sunt fericită, urăsc, iubesc, e un amalgam groaznic în mine. Simt că mi-am pierdut credibilitatea, esenţa, că nu mă mai pot reprezenta aşa cum mă văd alţii. Greşesc eu, greşesc ei? Nu-mi place cum am ajuns să gândesc, parcă nu mai reuşesc să am idei prin care să transmit ce mi se întâmplă. Am nevoie de ajutor, dar nu îl vreau. M-am închis definitiv în mine şi toate resentimentele sunt mai puternice ca niciodată. Mă simt trădată, dar nu vreau să înţeleg că eu m-am trădat, în ultimă instanţă. Nu v-am lăsat să mă cunoaşteţi, masca e atât de bine construită încât nici eu nu îmi dau seama cum să o dau jos. Am acceptat, demult, finalitatea. Şi totuşi, îmi pare rău? Da. Nu.

După ce te obişnuieşti să fii singur, e greu să accepţi pe cineva, e greu să mai ai încredere fără să devii posesiv, invidios, gelos.

Sunt vinovată de multe greşeli, din neştiinţă, încăpăţânare sau pur şi simplu naivitate, dar sunt ale mele, mă definesc, aşa că o să le accept. Cândva.

luni, 10 iunie 2013

There's something wrong with me.

Am I wrong for thinking that I deserve recognition? Am I wrong for hating you whenever you steal something from me and call it yours? Is it wrong that I want to be praised, just for a short second, for an insignificant amount of time? Tell me, how do you feel knowing that you are copying whatever I dream about and telling everyone that it was your twisted mind that created it?

Oh, but you don't care. You smile and you complain about insignificant things, screaming to the world that you are worthless, whispering to a stranger that you hate yourself. You have no reason, trust me. You do not know how it is to lay awake and to ponder whether someone truly cares about your existence. You have been truly loved, I am unsure whether someone has ever noticed me. I exist when you need something, when you remember that I need to be told that yes, I do have a purpose. And you rarely remember.

But I am still here, hating and loving you all the same. There's something wrong with me, I am sure. But what? Tell me, can I be fixed? Can I be whole again? Will I ever be perfectly sure about my place in this universe? Will I ever feel worthy or important?

Tell me, tell me that I am better than this, that it is just a phase and this too shall pass! Tell me that I am the best, that there's no other like me! Lie to me if you have to, but tell me what I need to hear.

Because I will, someday, fall apart.

luni, 15 aprilie 2013

Geometria căii




Şinele curg lin una lângă alta,
iar viitorul mi se arată
tot mai sacadat.
M-ameţeşte legănarea asta
dulce.
Şi-n mine e soare.
Gândurile mele verticale
sunt doar frânghii prefăcute-n
cenuşă şi mai aştept, încă aştept
ca timpul să se prelingă
plângând, lipindu-se de mâinile mele
reci.
Calea mea e marea.