O opinie.

E greu să trăieşti într-o lume dominată de consumerism, în care se pune accent pe cât ai în buzunar şi nu pe ce gândeşti. Societatea standardizează, impune limite, creează o turmă aptă, din punct de vedere moral şi intelectual, a asimila păreri impuse, opinii gata formate şi incapabilă să-şi exprime o viziune asupra unui subiect, indiferent de domeniu. Ai o opinie, îndrăzneşti să gândeşti, să fii diferit? Good-luck with that! O să ţi se nege dreptul la libera-exprimare, o să fii ridiculizat, iar în cel mai bun caz, ignorat. Te încăpăţânezi să-ţi susţii teza? Felicitări, eşti un neadaptat, un anarhist, vrei cu orice preţ să distrugi ce au clădit alţii.

Şi-atunci ce faci? Ce faci când vezi că iniţiativa ta, pentru care ai depus o multitudine de eforturi, e ignorată? Când argumentele logice şi fondate sunt acaparate de vulgaritate, când glasul raţiunii e înăbuşit de forţa brută, ce mai poţi face? Desigur, pentru un timp vei continua să lupţi, dar în cele din urmă nu mai rezişti în faţa lor, clachezi.

Din păcate, chiar şi după mai bine de 20 de ani de la Revoluţie, după aproape 23 de ani de aşa-zisă libertate, tot mai suntem dominaţi de influenţa comunismului. Încă se fură, corupţia e în floare, se pune preţ pe cantitate şi nu pe calitate, masele sunt controlate de aceleaşi puteri din umbră. Oricât de nociv a fost acel regim opresiv, a avut şi momente de glorie. Canalul Dunăre-Marea Neagră, zecile de fabrici şi uzine... Desigur, abuzurile, muşamalizările, teroarea instituită de Securitate au fost şi vor rămâne o imensă pată neagră în istoria României.

Dar am generalizat şi m-am îndepărtat de la subiect.

Ceea ce voiam să subliniez e faptul că astăzi se pierde mult prea uşor din vedere esenţialul. Nu mai vedem pădurea de copaci.

Educaţia nu se poate cumpăra, fericirea nu are echivalent în Euro (dar despre asta, altă dată), cei şapte ani de-acasă nu pot fi înlocuiţi cu cei şapte ani din cluburi, bunul-simţ nu se găseşte în cafenele.

E trist să vezi cât potenţial se iroseşte din cauza unor decizii greşite sau a unei influenţe nefaste, mai ales în perioada adolescenţei, când se fundamentează caracterul viitorului adult, iar sistemele de valori sunt pulverizate de o perpetuă căutare şi redefinire a sinelui.

Nu mă puteţi înţelege sau suporta? Ignoraţi-mă, nu v-am cerşit niciodată atenţia. Anumite împrejurări ne constrâng să cooperăm? Respectaţi-mă, aşa cum şi eu vă respect. Orgoliile nu îşi au locul în astfel de situaţii, nu luptăm pentru a ne demonstra că suntem cei mai buni. Prefer să las pe alţii, probabil mai avizaţi, să judece şi să decidă.

Da, am momente când sunt arogantă şi lăudăroasă, când prefer să mă lansez în discuţii interminabile doar pentru a mă auzi vorbind. Însă am muncit pentru aceste accese de egoism.

Aşa că scuzaţi-mă că mi-am format nişte opinii pentru care lupt, îmi pare rău că nu mă pasionează ultima modă în materie de genţi, că nu-mi pierd nopţile prin cluburi şi că sunt o fiinţă plictisitoare, care preferă o carte în locul unei reprize de bârfe şi care intenţionează să realizeze ceva în viaţă.

Nu încercaţi să mă schimbaţi, nu sunt demnă de atenţia voastră!

Rememorări

Deschis-am ochii a şaptea oară

în lumini de zăpadă netopită.

Copilăria mi-am trăit-o

pe meleaguri neatinse de spaimă

şi tristeţe,

şi-acum, când mă întorc în

matcă, odată cu seninul,

îmi pare că eu sunt

spaima şi tristeţea,

că port în mine

teama de nefiinţă.

That awesome moment.

So, I guess all those sleepless nights, the fatigue and the moments when I just couldn't take anymore have finally paid off. I worked like there was nothing else in the world apart from that matter, I listened when the time was right and I won. I succeeded and I am proud. 

I would have never guessed that this could happen and I would've been glad if I just proved my point. But, somehow, last Saturday I did more than that: I showed everyone else that I am able to excel in one way or another, I showed them that I am worthy and I discovered that I am strong.

This came in the perfect moment, I needed it like the air I breathe.

I've escaped from that intricate web of lies you've woven and even though I once trusted you, I now know better than to let you listen to my dreams. You can give me names, you can ignore me or you can try to know me, all over again. Deep down, you know that, in a way or another, I'm better than you.

And that's everything that matters. Because sometimes, it's good to be selfish, arrogant and narcissistic.

Libertate

Câmpia, spaţiul visării absolute, spaţiul cunoaşterii de sine, locul în care cele mai tainice gânduri şi dorinţe devin realitate.

Deseori, când închid ochii, îmi imaginez că mă aflu undeva, într-o altă realitate. Anotimpul, ora, totul se schimbă, dar un singur lucru rămâne constant: mă aflu, văd, simt Câmpia ce se desfăşoară în jurul meu, nemărginită, continuând spre alte zări, spre infinitul definit doar de mine şi spre orizontul visat de fiinţa spre care evoluez şi eu.

O astfel de nemărginire te poate face să te simţi singur, neputincios şi microscopic. Acolo pot fi ceea ce vreau, dar nu pot fi, sau ceea ce pot să fiu, dar aleg, în mod conştient, să nu fiu, de teama unei imposibilităţi de a mă reîntoarce la originar. Mi-e frică să deschid ochii, să îmi spun opinia, nu pentru că alţii m-ar putea judeca, ci pentru că m-aş putea judeca EU.

Câmpia îmi oferă oportunitatea de a mă înfiinţa în numeroase versiuni şi lumi paralele, fără a pierde controlul, pentru ca, mai apoi, să mă desfiinţez şi să devin aşa cum am fost mereu: haotică.

Absenţa limitelor mă lasă să privesc lumea arzând, să văd aerul în flăcări, consecinţă a ciocnirilor ideatice între doi titani sau, dimpotrivă, a cooperării între doi zei.

Anotimpul nu contează, am vizitat Câmpia în zilele toride ale verii, când tot ceea ce îmi doream era să descopăr cum să uit, am văzut Câmpia toamna, când ziua se prelinge în amurg, când oboseşti să te mai ascunzi. Câmpia mi s-a înfăţişat şi într-o noapte de primăvară, când stelele devin flori de cireş, iar copacii sunt nopţi rătăcite de alte suflete. Dimineţile de iarnă sunt reci, nesfârşite şi dureroase în universul Câmpiei, chemându-te să descoperi, să vânezi totul cu ochii larg deschişi, cu palmele întinse şi cu o dorinţă de cunoaştere chinuitoare. Tot ceea ce am învăţat, tot ceea ce am înţeles, am înţeles iarna. Vara am încercat să uit tot ce simţisem toamna, când părăseam Câmpia şi încercam să vă fac să vedeţi, să trăiţi. Primăverile mi le-am petrecut într-o stare în care tot ceea ce conta era certitudinea că exist, chiar dacă nu aveam o conştiinţă de sine. Cumva, existam fără să ştiu că exist, dar eram atât de sigură de faptul că sunt, încât o simplă confirmare mi se părea doar atât, o simplă confirmare. Dacă ştii că exişti, deşi nu ai nicio dovadă, mai ai nevoie de confirmare? În fond, cine contează? Ce opinie mă va face să fiu sigură de ceva? Cine îmi cunoaşte viaţa, cine îmi ştie şi gândurile ce nu le voi avea niciodată?

Mi-e frică de spaţii mici, închise. Mă sufoc şi simt că mă urmăreşte cineva, că se aşteaptă de la mine să fiu mereu ceea ce nu sunt, sau să-mi trădez fiinţa, să fiu eu, cea cu adevărat EU. Nu pot să fiu ceea ce-mi cer alţii, nu pot să-mi joc rolul în linişte, nu pot să tac! Nu-mi cereţi să fiu EU, eu sunt ceea ce sunt, orice schimbare minoră ar însemna să vă cedez capriciilor de moment... Nici eu nu ştiu cu siguranţă ce sunt sau ceea ce voi fi în următorul moment. Poate, deja nu mai sunt nimic, şi ceea ce trăiesc acum, ceea ce simt sunt, de fapt, amintiri dintr-o altă viaţă sau conştiinţa unui nou început.

Câmpia îţi poate inocula multe concepte, te poate captiva, iar dacă nu eşti destul de puternic, te poate acapara total. Deseori mă întreb dacă nu cumva trupul îmi zace undeva, printre atâtea alte mii. Da, Câmpia e unică pentru fiecare, dar există doar o Câmpie, fiecare percepând-o într-un alt mod. Poate trupul mi-a murit, iar sufletul îşi continuă existenţa în conştiinţa Câmpiei, preluând, făcând schimb de idei cu alte entităţi.

Se prea poate să nu mă mai fi întors niciodată la ipostaza primară, să fi fost doar amăgită de iluzia unei conştiinţe nealterate.

Poate una din lumile ce le-am privit arzând în orizontul Câmpiei să fie chiar lumea în care o ipostază de-a mea transpune aceste idei pe o bucată de hârtie...

Început de drum.

De ce m-am hotărât să mă lansez în încercarea de a întreţine încă un blog? Nu ştiu. Am mai avut tentative de genul, ce au ajuns îngropate sub un strat gros de "praf". N-am mai avut timp sau pur şi simplu nu m-a mai interesat să le menţin active. O să fie altfel cu acest blog? Nu ştiu. O să fie citit? Nici asta nu ştiu. Tot ce ştiu, deocamdată, e că o să mă străduiesc.

Trebuie să fac o precizare: acest blog o să fie unul bilingv. Iubesc limba engleză, studiez limba engleză, care a devenit, în timp, una din pasiunile mele. Sunt sigură că am multe lacune şi de aceea accept critici (fondate şi formulate cu puţin bun-simţ!).

Ce-o să postez? Eseuri, poezii, fotografii, citate sau idei care se potrivesc momentului... Probabil o să decid pe parcurs, deocamdată păşesc într-un domeniu relativ necunoscut mie.

Atât, pentru moment.