revelaţie.

Mă ascund, mă ascund mereu de lume şi aştept să fiu găsită. Uneori, ies la lumină şi mă expun, fără reţineri. Atunci trăiesc, atunci sunt deopotrivă euforică şi înspăimântată. Când mă ascund, creez. Încerc să îmi compun ascunzătoarea perfectă, din care să nu ies nicicând.

Încă nu ştiu să fiu ce vreau. Deocamdată, sunt doar ceea ce sunt. Totuşi, vreau să ştiu că mă pot rupe de acest joc absurd al fiinţei, vreau să ştiu că o să pot să mă izolez şi totuşi să mă integrez printre voi.

În joc îmi găsesc revelaţiile: mă despart, dispar şi descopăr. Tot ce am fost, tot ce sunt. Arbitru-mi e doar timpul.

Deocamdată îmi fragmentez ideile, încerc să le depozitez până voi fi capabilă să le înţeleg pe deplin, să le interpretez şi dezvolt la adevărata lor valoare. Nu mă consider capabilă de a-mi conştientiza propriile absurdităţi, aşa că prefer să nu mă las interpretată sau să nu ţin cont de aceste interpretări. Încerc să fiu cât mai obiectivă, atât în privinţa mea, cât şi a altora. Sunt agorafobică, antisocială şi totuşi am nevoie de aprobare. Am nevoie să mi se spună că am dreptate, din nou. Toate astea pentru a avea un fals sentiment de self-esteem. Sunt foarte puţine momentele în care m-am simţit cu adevărat încrezătoare în propriile puteri şi mândră de mine. Vreau să înţeleg totul, vreau să ştiu motivul din spatele unei acţiuni şi deseori reacţionez exagerat dacă nu mi se face pe plac. Însă, în acelaşi timp, am convingerea sinceră că nu merit nimic din ce mi se oferă.

Aşa că da, probabil am şi o anumită labilitate psihică.

Timp.

În toată nebunia de azi, de ieri, de poimâine, descopăr că mai am timp. Mai am timp să respir, să-mi promit că o să reuşesc să fiu eu, ceea ce am devenit, ceea ce nu am devenit.
Mai am timp să privesc lumea în linişte, să nu îmi pese sau să îmi pese prea mult.
Poate ceea ce mă sperie cel mai tare e faptul că încă mai am timp să simt. Estompat, dar simt. Am încercat să îmi neg sentimentele, să fiu impasibilă şi să nu mă las impresionată de nimic. Iluzia dispare, noutatea devine rutină, iar eu rămân mereu dezamăgită la gândul că s-a terminat, că m-am înşelat din nou. Niciodată nu e la fel, şi totuşi tiparul e acelaşi. Mereu aceleaşi întrebări, mereu aceleaşi răspunsuri greşite, mereu acelaşi sentiment de inutilitate, de disperare futilă.
Poate am înţeles eu greşit, poate nu aţi înţeles voi.
Deocamdată sunt furioasă. Şi nu ştiu de ce. Nu ştiu pe cine ar trebui să fiu furioasă, cum ar trebui să-mi canalizez mânia. Dar din orice sentiment se naşte ceva, nu? Ceva bun sau ceva rău... Şi totuşi, mai am timp să îmi dau seama, să îmi răspund la întrebări. Mai e timp.
Vreau ceva, nu înţelegeţi? Ceva, orice, care să mă scoată din apatie. Mai mereu am impresia că nimic din toate astea nu e real, devin paranoică. Dacă, de fapt, toate amintirile mele sunt doar reziduuri, frânturi din visele unei entităţi colective? Atât de insignifiantă, îmi permit să fiu nepăsătoare. Ar conta, s-ar schimba ceva? Am pierdut atât de mult timp când m-am implicat încât acum mi-e foarte greu să decid cine merită, la fel cum mi-e foarte greu să cred că eu merit.
Încerc mereu să exprim ce vreau, ce simt, să nu mă izolez, dar e atât de uşor să tac şi să mă prefac. Tentant.

Am obosit. Şi mai e timp.

Notice.

I want you to notice, am I asking too much?
I want you to notice that I'm crying myself to sleep, again, that nightmares plague my nights.
I want you to notice that under my mask, I'm torn apart by the fact that I don't belong anymore. Alone is what I have, alone protects me.
I want you to notice how abandoned I feel, how empty and hollow my will has become, because I've opened up to you with my whole being.
Why won't you notice, why do you tell me to stop complaining, why can't you see that for me, these things make me feel like I've been tossed aside after giving what I had to give? I can't be funny, nor witty, nor smart. Neither am I beautiful as the others, but I am ME, one of a kind, here in the present.
Why won't you notice? Somehow, I feel let down, I feel excluded. Am I the only one to blame? I can't resist much longer, you know that.
So I beg you: notice! See how desperate, how foolish I am and try to understand.
But please, don't let me down again.

amalgam.

Sometimes I find it increasingly difficult to keep up the pace with those who just don't care. With those who simply can't see that they're wrong, that the world doesn't revolve around them. I never said that I am important, that I count, but I am entitled to an opinion. Whether that opinion pleases you or not, or if that opinion is right, that doesn't matter. It's my opinion, that's the way I think, the things I've been through shaped me, made me think like this. You are the reason behind my opinions. All of you. Whenever I try to open up, to understand your reasons and see through your eyes, you laugh at me. You patronize me, because I'm stupid, because I have nothing to worry about, because I don't know anything. How can you know what I know, who I am, when you never care to look at me, to see me for what I am, to trust me? You only laugh at this little girl who thinks she can make a change, who wants something else, who won't be happy with a compromise. You hate me because I can see beyond your masks, because I'm not afraid to speak my mind out-loud.

But then, when I'm at my lowest, when I'm feeling extremely lonely, I discover that there are things worth fighting for. A few words, a joke, the promise of better times. And in those precious moments, I feel stupid and perfectly happy. My most powerful weapon and shield, my words can't describe how grateful I am. Because I don't deserve it, because you, who are making me happy could be doing other, more useful things. I can't quite understand what you see in me, why you help me, why you listen to my laments, but because of you my mind is peaceful again. I never consider myself worthy, so these moments are precious. I cherish them, because they are the proof that I am not alone.

I want to thank you. For never letting me down, for making me believe that I am worthy, for all the pieces of advice, for all the times when you showed me that there is hope, that I can find my place in this world, sooner or later. For telling me I'm wrong, for telling me I'm right. For understanding the crazy, meaningless words I'm saying, for wanting to know why I'm saying them. For being there.

Unde e străina?

Azi mi-e greu să-mi dau seama ce vreau. Detaşată total de cotidian, încerc să mă privesc obiectiv. Nu pot. De obicei nu am nicio problemă în a elimina subiectivul din părerea ce o am despre mine, dar azi pur şi simplu nu reuşesc. În fundal simt mereu că mă privesc pe mine şi nu doar o străină, aşa că sunt mai indulgentă. Sunt eu, da, imaginea mea mi se formează pe retină!

Poate că, într-un final, încep să conştientizez faptul că existenţa mea nu e doar o risipă de spaţiu, carne şi sânge. Nu pot să spun că nu am aşteptat momentul, dar acum mi-e frică. Mi-e frică de greşelile ce le simt în mine, deciziile ce trebuie luate îmi par mai dificile ca oricând. Ar trebui să procedez ca până acum, dacă nu mai sunt ceea ce am fost? Transformarea nu e încheiată încă, dar s-au amestecat în mine ce sunt şi ce voi fi, nu ştiu, nu ştiu cât din fiecare! Ce am fost va fi mereu prezentă, ca un memento a ceea ce aş fi putut să fiu.

Trebuie să delimitez planurile, să înţeleg ce a rămas şi va rămâne neschimbat. Şi cum pot înţelege ce sunt acum, când atunci nu ştiam că sunt? Trebuie să redevin acea străină, să mă reinterpretez şi să încerc să fac din nou schimbarea. Trebuie? Oare nu e mai comod să fiu din nou obiectivă, să nu am o noţiune de sine? Spuneţi-mi, cum va fi când nu voi mai fi străina? Cum va fi pentru voi, cum va fi pentru mine?


Dar, unde e străina?

Inspiring.

Invictus

Out of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds, and shall find, me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll.
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.

William Ernest Henley

Beliefs.

My other gods, the ones I create for myself are just PR and marketing.