De ceva timp sufăr de claustrofobie, dar la nivel psihic. Prefer să mă izolez, să-mi rezolv singură problemele. Simt povara unor decizii ce n-au fost încă luate, greutăţile unor perioade de timp nedeterminate, cvasi-inexistente. Poate e şi primăvara de vină, e atât de soare afară încât mi se reaminteşte în fiecare clipă cât de insignifianţi suntem.
Vreau să las ceva în urmă, ceva palpabil, şi-o simplă stâncă mi-ar satisface nevoia de nemurire. Mi-e dor să scriu, dar nu pot, parcă am uitat cum să ţin stiloul în mână, iar ideile curg mult prea repede pentru a le putea prinde şi desluşi. Cumva, simt că mi-am pierdut o fărâmă de libertate, că undeva pe parcurs am făcut o alegere nu neapărat greşită, dar care mi-a fost impusă, care nu mă reprezintă.
E timpul schimbărilor, bune sau rele, pripite sau "rumegate" îndelung. E o senzaţie apăsătoare în aer, ceva trebuie să se întâmple. Sunt doar zbuciumările unei alte minţi ce se vrea înţeleasă, unui alt suflet ce se vrea ascultat, it's the butterfly effect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu