When I set off on that narow, dusty road, nobody noticed my leaving nor questioned my departure. Had I been to no importance to them? As easily discarded as a dirty cloth, just something whose existence you acknowledge, but never pay any attention whatsoever to it? As time passed by and I wasn't receiving any phone-calls, nor was my hearing challenged by a frightened voice, asking me to justify my absence, I became more and more delighted by my actions. I had always known that I didn't belong there, ever since I first stepped into that house.
It wasn't that they treated me badly, for they always smiled so warmly and went to great distances just to see me happy. They surely loved me dearly, but I had always considered that they loved the idea of having a son, an heir, someone that would keep the name alive, rather than loving me as an individual and for who I was. I dread to think that they might not know my name, since they had always called me "Son".
It didn't bother me much, not when I was little. Being the sole heir to such an important family meant that I had much more privileges than other children. I didn't know what hunger was, or thirst, nor had I been cold in the winter. But, as I grew up, I soon realised thar I was lonelier and sadder than almost any other child.
With no friends and almost no family, caught in a web that I myself had woven, I needed a new beginning. From this day on, Mom, Dad, I am not your Son anymore, I am who I am.
sâmbătă, 31 martie 2012
vineri, 30 martie 2012
Cold and bitter
He put down his favourite mug and headed to the gas stove. By now,
the water would be hot enough to bring out the aroma in those freshly
ground beans, yet not too hot, as he didn't want to alter their taste in
any way.
A heavenly smell filled the room as he poured the boiling water over the fine, brown powder. It was all there, in that perfume: the heat of the blazing, Argentinian sun that once bathed the coffee trees, the soft splash of the rain drops, even the caring touch of the rough hands that picked the beans when they were ripe.
It wasn't just a drink, or a boost of energy, for him, coffee was so much more. A cup of sweet, black coffee offered him the perfect get-away from all the problems of the surrounding world, it allowed him to dream and to glance through a myriad of lives, of existences that he could have lived. His daily cup of coffee was the thing that kept him alive and sane, even in the toughest moments.
He didn't have any friends, he didn't need someone to talk to, as long as he could indulge in his habit. Indeed, sometimes the silence and the loneliness were unbearable, but he had grown used to them. In those blissful moments, time seemed to stop its flow. But today wasn't one of those days, the coffee didn't taste right, and when he took another sip, he discovered in horror that it was cold and bitter. And then he realised... He too was just like his coffee... cold and bitter, old and alone.
A heavenly smell filled the room as he poured the boiling water over the fine, brown powder. It was all there, in that perfume: the heat of the blazing, Argentinian sun that once bathed the coffee trees, the soft splash of the rain drops, even the caring touch of the rough hands that picked the beans when they were ripe.
It wasn't just a drink, or a boost of energy, for him, coffee was so much more. A cup of sweet, black coffee offered him the perfect get-away from all the problems of the surrounding world, it allowed him to dream and to glance through a myriad of lives, of existences that he could have lived. His daily cup of coffee was the thing that kept him alive and sane, even in the toughest moments.
He didn't have any friends, he didn't need someone to talk to, as long as he could indulge in his habit. Indeed, sometimes the silence and the loneliness were unbearable, but he had grown used to them. In those blissful moments, time seemed to stop its flow. But today wasn't one of those days, the coffee didn't taste right, and when he took another sip, he discovered in horror that it was cold and bitter. And then he realised... He too was just like his coffee... cold and bitter, old and alone.
joi, 22 martie 2012
Random.
Şi presupun că e tipic să mi se întâmple mie.
Poate o să citeşti asta, poate o să îţi dai seama. Sau poate nu. Sincer, în momentul ăsta nu îmi pasă. Deloc. La fel cum nici ţie nu ţi-a păsat atunci. Mâine, poate peste chiar un minut o să regret. Eu. Tu, nu ştiu. Spune-mi cum vrei: egoistă, impulsivă, narcisistă, egocentristă. Acum sunt toate acele epitete şi multe altele. Pentru că m-am săturat. M-am săturat să fiu mereu călcată în picioare, mereu dată la o parte doar pentru că sunt altfel decât ea, decât ele. Nu mă exteriorizez, nu te alint în fiecare frază şi nu-ţi spun cât de dragă îmi eşti la fiecare cinci minute. Îmi ştii slăbiciunile, defectele, ştii că tind să mă gândesc şi răzgândesc. Sunt nesigură, nehotărâtă, vreau să fie totul bine, să-ţi dau mereu cel mai bun sfat, să fiu lângă tine mereu. Dar am şi eu problemele mele, recunosc, m-ai ajutat mereu, cum ai putut. Şi-ţi sunt recunoscătoare pentru asta.
Ştii, un cunoscut de-al nostru spunea că să fii pe locul II e cel mai dureros. E oarecum amuzant, ironic. Ştiu, pare că delirez. Ei bine, eu înţeleg. Şi nu-mi pasă dacă tu o să înţelegi ce am vrut să îţi spun sau dimpotrivă, vreau să ştiu că am încercat. N-o să te pun să alegi, dar nu ştiu de ce, mi se pare că există o urmă de dualitate în tine. Şi nu vreau.
Poate o să citeşti asta, poate o să îţi dai seama. Sau poate nu. Sincer, în momentul ăsta nu îmi pasă. Deloc. La fel cum nici ţie nu ţi-a păsat atunci. Mâine, poate peste chiar un minut o să regret. Eu. Tu, nu ştiu. Spune-mi cum vrei: egoistă, impulsivă, narcisistă, egocentristă. Acum sunt toate acele epitete şi multe altele. Pentru că m-am săturat. M-am săturat să fiu mereu călcată în picioare, mereu dată la o parte doar pentru că sunt altfel decât ea, decât ele. Nu mă exteriorizez, nu te alint în fiecare frază şi nu-ţi spun cât de dragă îmi eşti la fiecare cinci minute. Îmi ştii slăbiciunile, defectele, ştii că tind să mă gândesc şi răzgândesc. Sunt nesigură, nehotărâtă, vreau să fie totul bine, să-ţi dau mereu cel mai bun sfat, să fiu lângă tine mereu. Dar am şi eu problemele mele, recunosc, m-ai ajutat mereu, cum ai putut. Şi-ţi sunt recunoscătoare pentru asta.
Ştii, un cunoscut de-al nostru spunea că să fii pe locul II e cel mai dureros. E oarecum amuzant, ironic. Ştiu, pare că delirez. Ei bine, eu înţeleg. Şi nu-mi pasă dacă tu o să înţelegi ce am vrut să îţi spun sau dimpotrivă, vreau să ştiu că am încercat. N-o să te pun să alegi, dar nu ştiu de ce, mi se pare că există o urmă de dualitate în tine. Şi nu vreau.
joi, 1 martie 2012
Nemurire.
Trebuie să închizi ochii. Aşa. Să laşi vântul să înceapă. Să-l auzi cum învie şi dă roată străzii şi scărilor de bloc şi doar aşa, cu ochii strânşi, să simţi bucuria lui şuierată de-a ieşi la plimbare prin pungi şi de-a trânti geamuri şi de a înnegri cerul. Numai în felul ăsta poţi face nişte lucruri să dispară... Trebuie să uiţi că ai existat vreodată, să deschizi ochii larg şi să te priveşti obiectiv. Să te vezi cum nu te-a văzut nimeni niciodată şi, poate, să ajungi să te cunoşti cu adevărat. Să arunci orice mască, orice văl, să rămâi gol în faţa ta şi să asculţi tot ceea ce nu ai spus niciodată, tot ceea ce ai fi vrut să strigi, dar nu ai putut. Tăcerea ucide încet, dar cuvintele sfâşie în carne vie. Cuvinte aparent neimportante, uitate poate de cei ce le-au rostit, dar care te bântuie mereu, cărora încerci cu disperare să le dai un alt sens, pentru că sensul real doare atât de tare încât te lasă fără nimic.
Doar aşa poţi face să-ţi dispară din memoria fiinţei zâmbetul pe care îl porţi mereu, atât de bine exersat încât nici tu nu-ţi mai dai seama că nu e real.
Încet, închizi ochii şi respiri adânc. Ce simţi când uiţi totul? Ce simţi când te eliberezi de toate secretele, de secretele pe care le-ai ţinut chiar şi faţă de tine?
Vântul nu cunoaşte limite, în faţa lui toate barierele devin inutile. Dacă te contopeşti cu Vântul, nu mai păstra speranţa absurdă că totul va fi la fel ca înainte. Nu, de acum înainte sufletul va fi mereu despărţit de trup, vulnerabil şi deschis tuturor. Aşa că te întreb: vrei să te cunoşti, vrei să-ţi uiţi toate minciunile? Eşti pregătit să uiţi tot ce ai crezut că ai descoperit, tot ce ai crezut că urăşti? Dacă răspunsul e afirmativ, îmi vei fi alături mereu, discipol, copil al Vântului şi vei cunoaşte tot ceea ce am creat, tot ce am sperat. Dacă eşti demn, şi tu vei putea modifica lumea în toată splendoarea ei increată. Dar ţine minte, eu sunt Vântul, Nimicul, Haosul din care se naşte Lumina, iar tu vei fi Totul, născut din lut şi din tine. Vom fi atât de asemănători şi diferiţi, încât lumea va tânji să ne cunoască, să ne smulgă secretele. Vor încerca să ne recreeze, să ne schimbe. Ţine minte, nemurirea are un preţ...
Doar aşa poţi face să-ţi dispară din memoria fiinţei zâmbetul pe care îl porţi mereu, atât de bine exersat încât nici tu nu-ţi mai dai seama că nu e real.
Încet, închizi ochii şi respiri adânc. Ce simţi când uiţi totul? Ce simţi când te eliberezi de toate secretele, de secretele pe care le-ai ţinut chiar şi faţă de tine?
Vântul nu cunoaşte limite, în faţa lui toate barierele devin inutile. Dacă te contopeşti cu Vântul, nu mai păstra speranţa absurdă că totul va fi la fel ca înainte. Nu, de acum înainte sufletul va fi mereu despărţit de trup, vulnerabil şi deschis tuturor. Aşa că te întreb: vrei să te cunoşti, vrei să-ţi uiţi toate minciunile? Eşti pregătit să uiţi tot ce ai crezut că ai descoperit, tot ce ai crezut că urăşti? Dacă răspunsul e afirmativ, îmi vei fi alături mereu, discipol, copil al Vântului şi vei cunoaşte tot ceea ce am creat, tot ce am sperat. Dacă eşti demn, şi tu vei putea modifica lumea în toată splendoarea ei increată. Dar ţine minte, eu sunt Vântul, Nimicul, Haosul din care se naşte Lumina, iar tu vei fi Totul, născut din lut şi din tine. Vom fi atât de asemănători şi diferiţi, încât lumea va tânji să ne cunoască, să ne smulgă secretele. Vor încerca să ne recreeze, să ne schimbe. Ţine minte, nemurirea are un preţ...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)