revelaţie.

Mă ascund, mă ascund mereu de lume şi aştept să fiu găsită. Uneori, ies la lumină şi mă expun, fără reţineri. Atunci trăiesc, atunci sunt deopotrivă euforică şi înspăimântată. Când mă ascund, creez. Încerc să îmi compun ascunzătoarea perfectă, din care să nu ies nicicând.

Încă nu ştiu să fiu ce vreau. Deocamdată, sunt doar ceea ce sunt. Totuşi, vreau să ştiu că mă pot rupe de acest joc absurd al fiinţei, vreau să ştiu că o să pot să mă izolez şi totuşi să mă integrez printre voi.

În joc îmi găsesc revelaţiile: mă despart, dispar şi descopăr. Tot ce am fost, tot ce sunt. Arbitru-mi e doar timpul.

Deocamdată îmi fragmentez ideile, încerc să le depozitez până voi fi capabilă să le înţeleg pe deplin, să le interpretez şi dezvolt la adevărata lor valoare. Nu mă consider capabilă de a-mi conştientiza propriile absurdităţi, aşa că prefer să nu mă las interpretată sau să nu ţin cont de aceste interpretări. Încerc să fiu cât mai obiectivă, atât în privinţa mea, cât şi a altora. Sunt agorafobică, antisocială şi totuşi am nevoie de aprobare. Am nevoie să mi se spună că am dreptate, din nou. Toate astea pentru a avea un fals sentiment de self-esteem. Sunt foarte puţine momentele în care m-am simţit cu adevărat încrezătoare în propriile puteri şi mândră de mine. Vreau să înţeleg totul, vreau să ştiu motivul din spatele unei acţiuni şi deseori reacţionez exagerat dacă nu mi se face pe plac. Însă, în acelaşi timp, am convingerea sinceră că nu merit nimic din ce mi se oferă.

Aşa că da, probabil am şi o anumită labilitate psihică.

Timp.

În toată nebunia de azi, de ieri, de poimâine, descopăr că mai am timp. Mai am timp să respir, să-mi promit că o să reuşesc să fiu eu, ceea ce am devenit, ceea ce nu am devenit.
Mai am timp să privesc lumea în linişte, să nu îmi pese sau să îmi pese prea mult.
Poate ceea ce mă sperie cel mai tare e faptul că încă mai am timp să simt. Estompat, dar simt. Am încercat să îmi neg sentimentele, să fiu impasibilă şi să nu mă las impresionată de nimic. Iluzia dispare, noutatea devine rutină, iar eu rămân mereu dezamăgită la gândul că s-a terminat, că m-am înşelat din nou. Niciodată nu e la fel, şi totuşi tiparul e acelaşi. Mereu aceleaşi întrebări, mereu aceleaşi răspunsuri greşite, mereu acelaşi sentiment de inutilitate, de disperare futilă.
Poate am înţeles eu greşit, poate nu aţi înţeles voi.
Deocamdată sunt furioasă. Şi nu ştiu de ce. Nu ştiu pe cine ar trebui să fiu furioasă, cum ar trebui să-mi canalizez mânia. Dar din orice sentiment se naşte ceva, nu? Ceva bun sau ceva rău... Şi totuşi, mai am timp să îmi dau seama, să îmi răspund la întrebări. Mai e timp.
Vreau ceva, nu înţelegeţi? Ceva, orice, care să mă scoată din apatie. Mai mereu am impresia că nimic din toate astea nu e real, devin paranoică. Dacă, de fapt, toate amintirile mele sunt doar reziduuri, frânturi din visele unei entităţi colective? Atât de insignifiantă, îmi permit să fiu nepăsătoare. Ar conta, s-ar schimba ceva? Am pierdut atât de mult timp când m-am implicat încât acum mi-e foarte greu să decid cine merită, la fel cum mi-e foarte greu să cred că eu merit.
Încerc mereu să exprim ce vreau, ce simt, să nu mă izolez, dar e atât de uşor să tac şi să mă prefac. Tentant.

Am obosit. Şi mai e timp.

Notice.

I want you to notice, am I asking too much?
I want you to notice that I'm crying myself to sleep, again, that nightmares plague my nights.
I want you to notice that under my mask, I'm torn apart by the fact that I don't belong anymore. Alone is what I have, alone protects me.
I want you to notice how abandoned I feel, how empty and hollow my will has become, because I've opened up to you with my whole being.
Why won't you notice, why do you tell me to stop complaining, why can't you see that for me, these things make me feel like I've been tossed aside after giving what I had to give? I can't be funny, nor witty, nor smart. Neither am I beautiful as the others, but I am ME, one of a kind, here in the present.
Why won't you notice? Somehow, I feel let down, I feel excluded. Am I the only one to blame? I can't resist much longer, you know that.
So I beg you: notice! See how desperate, how foolish I am and try to understand.
But please, don't let me down again.

amalgam.

Sometimes I find it increasingly difficult to keep up the pace with those who just don't care. With those who simply can't see that they're wrong, that the world doesn't revolve around them. I never said that I am important, that I count, but I am entitled to an opinion. Whether that opinion pleases you or not, or if that opinion is right, that doesn't matter. It's my opinion, that's the way I think, the things I've been through shaped me, made me think like this. You are the reason behind my opinions. All of you. Whenever I try to open up, to understand your reasons and see through your eyes, you laugh at me. You patronize me, because I'm stupid, because I have nothing to worry about, because I don't know anything. How can you know what I know, who I am, when you never care to look at me, to see me for what I am, to trust me? You only laugh at this little girl who thinks she can make a change, who wants something else, who won't be happy with a compromise. You hate me because I can see beyond your masks, because I'm not afraid to speak my mind out-loud.

But then, when I'm at my lowest, when I'm feeling extremely lonely, I discover that there are things worth fighting for. A few words, a joke, the promise of better times. And in those precious moments, I feel stupid and perfectly happy. My most powerful weapon and shield, my words can't describe how grateful I am. Because I don't deserve it, because you, who are making me happy could be doing other, more useful things. I can't quite understand what you see in me, why you help me, why you listen to my laments, but because of you my mind is peaceful again. I never consider myself worthy, so these moments are precious. I cherish them, because they are the proof that I am not alone.

I want to thank you. For never letting me down, for making me believe that I am worthy, for all the pieces of advice, for all the times when you showed me that there is hope, that I can find my place in this world, sooner or later. For telling me I'm wrong, for telling me I'm right. For understanding the crazy, meaningless words I'm saying, for wanting to know why I'm saying them. For being there.

Unde e străina?

Azi mi-e greu să-mi dau seama ce vreau. Detaşată total de cotidian, încerc să mă privesc obiectiv. Nu pot. De obicei nu am nicio problemă în a elimina subiectivul din părerea ce o am despre mine, dar azi pur şi simplu nu reuşesc. În fundal simt mereu că mă privesc pe mine şi nu doar o străină, aşa că sunt mai indulgentă. Sunt eu, da, imaginea mea mi se formează pe retină!

Poate că, într-un final, încep să conştientizez faptul că existenţa mea nu e doar o risipă de spaţiu, carne şi sânge. Nu pot să spun că nu am aşteptat momentul, dar acum mi-e frică. Mi-e frică de greşelile ce le simt în mine, deciziile ce trebuie luate îmi par mai dificile ca oricând. Ar trebui să procedez ca până acum, dacă nu mai sunt ceea ce am fost? Transformarea nu e încheiată încă, dar s-au amestecat în mine ce sunt şi ce voi fi, nu ştiu, nu ştiu cât din fiecare! Ce am fost va fi mereu prezentă, ca un memento a ceea ce aş fi putut să fiu.

Trebuie să delimitez planurile, să înţeleg ce a rămas şi va rămâne neschimbat. Şi cum pot înţelege ce sunt acum, când atunci nu ştiam că sunt? Trebuie să redevin acea străină, să mă reinterpretez şi să încerc să fac din nou schimbarea. Trebuie? Oare nu e mai comod să fiu din nou obiectivă, să nu am o noţiune de sine? Spuneţi-mi, cum va fi când nu voi mai fi străina? Cum va fi pentru voi, cum va fi pentru mine?


Dar, unde e străina?

Inspiring.

Invictus

Out of the night that covers me,
Black as the Pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds, and shall find, me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll.
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.

William Ernest Henley

Beliefs.

My other gods, the ones I create for myself are just PR and marketing.

Random.

Practice makes perfect.

So I practice everything, regardless of its importance. I practice failing, succeeding, smiling and crying. Being alone, being surrounded by friends, I'm equally good at both of them. I'm not practicing for you, or for them, I'm practicing for me. So that, when the time comes, I can be picture-perfect.

Because it's me, because I'm always imperfect.

The face behind the screen

Hello.

Restart

So it's been a while.
Things have happened, lots and lots of them. I've lost myself, found myself all in this void that we call a world. Sometimes I just wish for everyone to stop writhing about their sorrow, just for a second. Stop, breathe, listen. If you really knew me, you'd understand. But I don't let you know me, so who's to blame?

I'm here, always listening, always willing to help. When you least expect it. You're a part of me, you and the whole world and I'm tired. Tired of smiling, bored by this facade that I've created. Don't mistake my pretenses for the real me, don't judge me by the words I'm not speaking. All I ask is for you to stand by me, to protect me from what I crave, from what kills me.

I promise to try. Come home, wherever that may be.

Claustrofobic

De ceva timp sufăr de claustrofobie, dar la nivel psihic. Prefer să mă izolez, să-mi rezolv singură problemele. Simt povara unor decizii ce n-au fost încă luate, greutăţile unor perioade de timp nedeterminate, cvasi-inexistente. Poate e şi primăvara de vină, e atât de soare afară încât mi se reaminteşte în fiecare clipă cât de insignifianţi suntem.

Vreau să las ceva în urmă, ceva palpabil, şi-o simplă stâncă mi-ar satisface nevoia de nemurire. Mi-e dor să scriu, dar nu pot, parcă am uitat cum să ţin stiloul în mână, iar ideile curg mult prea repede pentru a le putea prinde şi desluşi. Cumva, simt că mi-am pierdut o fărâmă de libertate, că undeva pe parcurs am făcut o alegere nu neapărat greşită, dar care mi-a fost impusă, care nu mă reprezintă. 

E timpul schimbărilor, bune sau rele, pripite sau "rumegate" îndelung. E o senzaţie apăsătoare în aer, ceva trebuie să se întâmple. Sunt doar zbuciumările unei alte minţi ce se vrea înţeleasă, unui alt suflet ce se vrea ascultat, it's the butterfly effect.

Everything is beginning today

When I set off on that narow, dusty road, nobody noticed my leaving nor questioned my departure. Had I been to no importance to them? As easily discarded as a dirty cloth, just something whose existence you acknowledge, but never pay any attention whatsoever to it? As time passed by and I wasn't receiving any phone-calls, nor was my hearing challenged by a frightened voice, asking me to justify my absence, I became more and more delighted by my actions. I had always known that I didn't belong there, ever since I first stepped into that house.

It wasn't that they treated me badly, for they always smiled so warmly and went to great distances just to see me happy. They surely loved me dearly, but I had always considered that they loved the idea of having a son, an heir, someone that would keep the name alive, rather than loving me as an individual and for who I was. I dread to think that they might not know my name, since they had always called me "Son".

It didn't bother me much, not when I was little. Being the sole heir to such an important family meant that I had much more privileges than other children. I didn't know what hunger was, or thirst, nor had I been cold in the winter. But, as I grew up, I soon realised thar I was lonelier and sadder than almost any other child.

With no friends and almost no family, caught in a web that I myself had woven, I needed a new beginning. From this day on, Mom, Dad, I am not your Son anymore, I am who I am.

Cold and bitter

He put down his favourite mug and headed to the gas stove. By now, the water would be hot enough to bring out the aroma in those freshly ground beans, yet not too hot, as he didn't want to alter their taste in any way.

A heavenly smell filled the room as he poured the boiling water over the fine, brown powder. It was all there, in that perfume: the heat of the blazing, Argentinian sun that once bathed the coffee trees, the soft splash of the rain drops, even the caring touch of the rough hands that picked the beans when they were ripe.

It wasn't just a drink, or a boost of energy, for him, coffee was so much more. A cup of sweet, black coffee offered him the perfect get-away from all the problems of the surrounding world, it allowed him to dream and to glance through a myriad of lives, of existences that he could have lived. His daily cup of coffee was the thing that kept him alive and sane, even in the toughest moments.

He didn't have any friends, he didn't need someone to talk to, as long as he could indulge in his habit. Indeed, sometimes the silence and the loneliness were unbearable, but he had grown used to them. In those blissful moments, time seemed to stop its flow. But today wasn't one of those days, the coffee didn't taste right, and when he took another sip, he discovered in horror that it was cold and bitter. And then he realised... He too was just like his coffee... cold and bitter, old and alone.

Random.

Şi presupun că e tipic să mi se întâmple mie.

Poate o să citeşti asta, poate o să îţi dai seama. Sau poate nu. Sincer, în momentul ăsta nu îmi pasă. Deloc. La fel cum nici ţie nu ţi-a păsat atunci. Mâine, poate peste chiar un minut o să regret. Eu. Tu, nu ştiu. Spune-mi cum vrei: egoistă, impulsivă, narcisistă, egocentristă. Acum sunt toate acele epitete şi multe altele. Pentru că m-am săturat. M-am săturat să fiu mereu călcată în picioare, mereu dată la o parte doar pentru că sunt altfel decât ea, decât ele. Nu mă exteriorizez, nu te alint în fiecare frază şi nu-ţi spun cât de dragă îmi eşti la fiecare cinci minute. Îmi ştii slăbiciunile, defectele, ştii că tind să mă gândesc şi răzgândesc. Sunt nesigură, nehotărâtă, vreau să fie totul bine, să-ţi dau mereu cel mai bun sfat, să fiu lângă tine mereu. Dar am şi eu problemele mele, recunosc, m-ai ajutat mereu, cum ai putut. Şi-ţi sunt recunoscătoare pentru asta.

Ştii, un cunoscut de-al nostru spunea că să fii pe locul II e cel mai dureros.  E oarecum amuzant, ironic. Ştiu, pare că delirez. Ei bine, eu înţeleg. Şi nu-mi pasă dacă tu o să înţelegi ce am vrut să îţi spun sau dimpotrivă, vreau să ştiu că am încercat. N-o să te pun să alegi, dar nu ştiu de ce, mi se pare că există o urmă de dualitate în tine. Şi nu vreau.

Things that I like.

Hawkwind-Silver Machine

Nemurire.

Trebuie să închizi ochii. Aşa. Să laşi vântul să înceapă. Să-l auzi cum învie şi dă roată străzii şi scărilor de bloc şi doar aşa, cu ochii strânşi, să simţi bucuria lui şuierată de-a ieşi la plimbare prin pungi şi de-a trânti geamuri şi de a înnegri cerul. Numai în felul ăsta poţi face nişte lucruri să dispară... Trebuie să uiţi că ai existat vreodată, să deschizi ochii larg şi să te priveşti obiectiv. Să te vezi cum nu te-a văzut nimeni niciodată şi, poate, să ajungi să te cunoşti cu adevărat. Să arunci orice mască, orice văl, să rămâi gol în faţa ta şi să asculţi tot ceea ce nu ai spus niciodată, tot ceea ce ai fi vrut să strigi, dar nu ai putut. Tăcerea ucide încet, dar cuvintele sfâşie în carne vie. Cuvinte aparent neimportante, uitate poate de cei ce le-au rostit, dar care te bântuie mereu, cărora încerci cu disperare să le dai un alt sens, pentru că sensul real doare atât de tare încât te lasă fără nimic.

Doar aşa poţi face să-ţi dispară din memoria fiinţei zâmbetul pe care îl porţi mereu, atât de bine exersat încât nici tu nu-ţi mai dai seama că nu e real.

Încet, închizi ochii şi respiri adânc. Ce simţi când uiţi totul? Ce simţi când te eliberezi de toate secretele, de secretele pe care le-ai ţinut chiar şi faţă de tine?

Vântul nu cunoaşte limite, în faţa lui toate barierele devin inutile. Dacă te contopeşti cu Vântul, nu mai păstra speranţa absurdă că totul va fi la fel ca înainte. Nu, de acum înainte sufletul va fi mereu despărţit de trup, vulnerabil şi deschis tuturor. Aşa că te întreb: vrei să te cunoşti, vrei să-ţi uiţi toate minciunile? Eşti pregătit să uiţi tot ce ai crezut că ai descoperit, tot ce ai crezut că urăşti? Dacă răspunsul e afirmativ, îmi vei fi alături mereu, discipol, copil al Vântului şi vei cunoaşte tot ceea ce am creat, tot ce am sperat. Dacă eşti demn, şi tu vei putea modifica lumea în toată splendoarea ei increată. Dar ţine minte, eu sunt Vântul, Nimicul, Haosul din care se naşte Lumina, iar tu vei fi Totul, născut din lut şi din tine. Vom fi atât de asemănători şi diferiţi, încât lumea va tânji să ne cunoască, să ne smulgă secretele. Vor încerca să ne recreeze, să ne schimbe. Ţine minte, nemurirea are un preţ...

Doar o idee.

Acum, până nu e prea târziu, aruncaţi telecomanda. Ridicaţi-vă de pe canapea. Deschideţi uşa, păşiţi în afara închisorii şi închideţi ochii. Uitaţi tot ce aţi văzut până acum. Trăiţi.

O opinie.

E greu să trăieşti într-o lume dominată de consumerism, în care se pune accent pe cât ai în buzunar şi nu pe ce gândeşti. Societatea standardizează, impune limite, creează o turmă aptă, din punct de vedere moral şi intelectual, a asimila păreri impuse, opinii gata formate şi incapabilă să-şi exprime o viziune asupra unui subiect, indiferent de domeniu. Ai o opinie, îndrăzneşti să gândeşti, să fii diferit? Good-luck with that! O să ţi se nege dreptul la libera-exprimare, o să fii ridiculizat, iar în cel mai bun caz, ignorat. Te încăpăţânezi să-ţi susţii teza? Felicitări, eşti un neadaptat, un anarhist, vrei cu orice preţ să distrugi ce au clădit alţii.

Şi-atunci ce faci? Ce faci când vezi că iniţiativa ta, pentru care ai depus o multitudine de eforturi, e ignorată? Când argumentele logice şi fondate sunt acaparate de vulgaritate, când glasul raţiunii e înăbuşit de forţa brută, ce mai poţi face? Desigur, pentru un timp vei continua să lupţi, dar în cele din urmă nu mai rezişti în faţa lor, clachezi.

Din păcate, chiar şi după mai bine de 20 de ani de la Revoluţie, după aproape 23 de ani de aşa-zisă libertate, tot mai suntem dominaţi de influenţa comunismului. Încă se fură, corupţia e în floare, se pune preţ pe cantitate şi nu pe calitate, masele sunt controlate de aceleaşi puteri din umbră. Oricât de nociv a fost acel regim opresiv, a avut şi momente de glorie. Canalul Dunăre-Marea Neagră, zecile de fabrici şi uzine... Desigur, abuzurile, muşamalizările, teroarea instituită de Securitate au fost şi vor rămâne o imensă pată neagră în istoria României.

Dar am generalizat şi m-am îndepărtat de la subiect.

Ceea ce voiam să subliniez e faptul că astăzi se pierde mult prea uşor din vedere esenţialul. Nu mai vedem pădurea de copaci.

Educaţia nu se poate cumpăra, fericirea nu are echivalent în Euro (dar despre asta, altă dată), cei şapte ani de-acasă nu pot fi înlocuiţi cu cei şapte ani din cluburi, bunul-simţ nu se găseşte în cafenele.

E trist să vezi cât potenţial se iroseşte din cauza unor decizii greşite sau a unei influenţe nefaste, mai ales în perioada adolescenţei, când se fundamentează caracterul viitorului adult, iar sistemele de valori sunt pulverizate de o perpetuă căutare şi redefinire a sinelui.

Nu mă puteţi înţelege sau suporta? Ignoraţi-mă, nu v-am cerşit niciodată atenţia. Anumite împrejurări ne constrâng să cooperăm? Respectaţi-mă, aşa cum şi eu vă respect. Orgoliile nu îşi au locul în astfel de situaţii, nu luptăm pentru a ne demonstra că suntem cei mai buni. Prefer să las pe alţii, probabil mai avizaţi, să judece şi să decidă.

Da, am momente când sunt arogantă şi lăudăroasă, când prefer să mă lansez în discuţii interminabile doar pentru a mă auzi vorbind. Însă am muncit pentru aceste accese de egoism.

Aşa că scuzaţi-mă că mi-am format nişte opinii pentru care lupt, îmi pare rău că nu mă pasionează ultima modă în materie de genţi, că nu-mi pierd nopţile prin cluburi şi că sunt o fiinţă plictisitoare, care preferă o carte în locul unei reprize de bârfe şi care intenţionează să realizeze ceva în viaţă.

Nu încercaţi să mă schimbaţi, nu sunt demnă de atenţia voastră!

Rememorări

Deschis-am ochii a şaptea oară

în lumini de zăpadă netopită.

Copilăria mi-am trăit-o

pe meleaguri neatinse de spaimă

şi tristeţe,

şi-acum, când mă întorc în

matcă, odată cu seninul,

îmi pare că eu sunt

spaima şi tristeţea,

că port în mine

teama de nefiinţă.

That awesome moment.

So, I guess all those sleepless nights, the fatigue and the moments when I just couldn't take anymore have finally paid off. I worked like there was nothing else in the world apart from that matter, I listened when the time was right and I won. I succeeded and I am proud. 

I would have never guessed that this could happen and I would've been glad if I just proved my point. But, somehow, last Saturday I did more than that: I showed everyone else that I am able to excel in one way or another, I showed them that I am worthy and I discovered that I am strong.

This came in the perfect moment, I needed it like the air I breathe.

I've escaped from that intricate web of lies you've woven and even though I once trusted you, I now know better than to let you listen to my dreams. You can give me names, you can ignore me or you can try to know me, all over again. Deep down, you know that, in a way or another, I'm better than you.

And that's everything that matters. Because sometimes, it's good to be selfish, arrogant and narcissistic.

Libertate

Câmpia, spaţiul visării absolute, spaţiul cunoaşterii de sine, locul în care cele mai tainice gânduri şi dorinţe devin realitate.

Deseori, când închid ochii, îmi imaginez că mă aflu undeva, într-o altă realitate. Anotimpul, ora, totul se schimbă, dar un singur lucru rămâne constant: mă aflu, văd, simt Câmpia ce se desfăşoară în jurul meu, nemărginită, continuând spre alte zări, spre infinitul definit doar de mine şi spre orizontul visat de fiinţa spre care evoluez şi eu.

O astfel de nemărginire te poate face să te simţi singur, neputincios şi microscopic. Acolo pot fi ceea ce vreau, dar nu pot fi, sau ceea ce pot să fiu, dar aleg, în mod conştient, să nu fiu, de teama unei imposibilităţi de a mă reîntoarce la originar. Mi-e frică să deschid ochii, să îmi spun opinia, nu pentru că alţii m-ar putea judeca, ci pentru că m-aş putea judeca EU.

Câmpia îmi oferă oportunitatea de a mă înfiinţa în numeroase versiuni şi lumi paralele, fără a pierde controlul, pentru ca, mai apoi, să mă desfiinţez şi să devin aşa cum am fost mereu: haotică.

Absenţa limitelor mă lasă să privesc lumea arzând, să văd aerul în flăcări, consecinţă a ciocnirilor ideatice între doi titani sau, dimpotrivă, a cooperării între doi zei.

Anotimpul nu contează, am vizitat Câmpia în zilele toride ale verii, când tot ceea ce îmi doream era să descopăr cum să uit, am văzut Câmpia toamna, când ziua se prelinge în amurg, când oboseşti să te mai ascunzi. Câmpia mi s-a înfăţişat şi într-o noapte de primăvară, când stelele devin flori de cireş, iar copacii sunt nopţi rătăcite de alte suflete. Dimineţile de iarnă sunt reci, nesfârşite şi dureroase în universul Câmpiei, chemându-te să descoperi, să vânezi totul cu ochii larg deschişi, cu palmele întinse şi cu o dorinţă de cunoaştere chinuitoare. Tot ceea ce am învăţat, tot ceea ce am înţeles, am înţeles iarna. Vara am încercat să uit tot ce simţisem toamna, când părăseam Câmpia şi încercam să vă fac să vedeţi, să trăiţi. Primăverile mi le-am petrecut într-o stare în care tot ceea ce conta era certitudinea că exist, chiar dacă nu aveam o conştiinţă de sine. Cumva, existam fără să ştiu că exist, dar eram atât de sigură de faptul că sunt, încât o simplă confirmare mi se părea doar atât, o simplă confirmare. Dacă ştii că exişti, deşi nu ai nicio dovadă, mai ai nevoie de confirmare? În fond, cine contează? Ce opinie mă va face să fiu sigură de ceva? Cine îmi cunoaşte viaţa, cine îmi ştie şi gândurile ce nu le voi avea niciodată?

Mi-e frică de spaţii mici, închise. Mă sufoc şi simt că mă urmăreşte cineva, că se aşteaptă de la mine să fiu mereu ceea ce nu sunt, sau să-mi trădez fiinţa, să fiu eu, cea cu adevărat EU. Nu pot să fiu ceea ce-mi cer alţii, nu pot să-mi joc rolul în linişte, nu pot să tac! Nu-mi cereţi să fiu EU, eu sunt ceea ce sunt, orice schimbare minoră ar însemna să vă cedez capriciilor de moment... Nici eu nu ştiu cu siguranţă ce sunt sau ceea ce voi fi în următorul moment. Poate, deja nu mai sunt nimic, şi ceea ce trăiesc acum, ceea ce simt sunt, de fapt, amintiri dintr-o altă viaţă sau conştiinţa unui nou început.

Câmpia îţi poate inocula multe concepte, te poate captiva, iar dacă nu eşti destul de puternic, te poate acapara total. Deseori mă întreb dacă nu cumva trupul îmi zace undeva, printre atâtea alte mii. Da, Câmpia e unică pentru fiecare, dar există doar o Câmpie, fiecare percepând-o într-un alt mod. Poate trupul mi-a murit, iar sufletul îşi continuă existenţa în conştiinţa Câmpiei, preluând, făcând schimb de idei cu alte entităţi.

Se prea poate să nu mă mai fi întors niciodată la ipostaza primară, să fi fost doar amăgită de iluzia unei conştiinţe nealterate.

Poate una din lumile ce le-am privit arzând în orizontul Câmpiei să fie chiar lumea în care o ipostază de-a mea transpune aceste idei pe o bucată de hârtie...

Început de drum.

De ce m-am hotărât să mă lansez în încercarea de a întreţine încă un blog? Nu ştiu. Am mai avut tentative de genul, ce au ajuns îngropate sub un strat gros de "praf". N-am mai avut timp sau pur şi simplu nu m-a mai interesat să le menţin active. O să fie altfel cu acest blog? Nu ştiu. O să fie citit? Nici asta nu ştiu. Tot ce ştiu, deocamdată, e că o să mă străduiesc.

Trebuie să fac o precizare: acest blog o să fie unul bilingv. Iubesc limba engleză, studiez limba engleză, care a devenit, în timp, una din pasiunile mele. Sunt sigură că am multe lacune şi de aceea accept critici (fondate şi formulate cu puţin bun-simţ!).

Ce-o să postez? Eseuri, poezii, fotografii, citate sau idei care se potrivesc momentului... Probabil o să decid pe parcurs, deocamdată păşesc într-un domeniu relativ necunoscut mie.

Atât, pentru moment.