II

Când scriu, cel mai dificil mi se pare începutul. E foarte ușor să pun punct, abrupt, tărăgănat sau previzibil, dar începutul e chinuitor. Care e cuvântul potrivit, cum îmi doresc să sune prima propoziție? Nu știu. Dar gata, am terminat și cu începutul.

Stau pe marginea patului și scriu. Nu e întuneric, altfel n-aș mai vedea ce cuvinte gândesc, dar e liniște, foarte liniște. În mine. Sunt liniștită, împăcată. Aș putea spune chiar fericită, dar mi-e teamă că ar suna fals și că ar fi un cuvânt prea facil, cu un sens prea larg și deopotrivă restrictiv. Mă rezum la senzația mea de liniște. Afară e vară, e noapte, e plin de greieri. Eu sunt singură și e una dintre rarele dăți când am curajul să deschid ochii și să respir, având conștiința faptului că mai e cineva în mine, care mă bântuie. Un alt eu, care a fost sau va fi. Care mă chinuie. Ne chinuie. Ar trebui să o reneg, dar îmi poate spune cineva care ar fi consecințele? Poate așa e și acum. Poate eu, cea care scrie, voi fi curând împinsă înapoi în subconștient, în câteva secunde. Dar dacă s-ar întâmpla asta, aș ști? Aș simți? Sau existența mea, un capriciu al sorții, va fi anulată, orice urmă distrusă cu precizie? Cea mai absurdă întrebare e și cea mai simplă: cine există cu adevărat?

Am făcut întuneric și în cameră, scriu simțind hârtia. Ca unui orb, mi s-au acutizat simțurile. Miroase a ploaie, asta să fie cauza liniștii? Să fie un deja-vu sau o proiecție în viitor?

Mi se pare, acum, după ce cuvintele au fost deja scrise, că ideile mele sunt, încă, puțin simpliste, nedezvoltate, ca și cum nu am reușit să regăsesc acea stare în care pot să mă exprim liber, sălbatic, fără să-mi pese. Dar nu vreau să tulbur calmul la care am reușit să ajung și să dau pagina. Pentru acum, îmi asum riscul.

Încă stau pe marginea patului și scriu, dar întunericul e mai puțin dens și nu vreau să îmi văd, deocamdată, gândurile. Aștept să îmi devină străine.

Voi pune punct.
Nu încă.
Nici acum.
Curând.