Libertate

Câmpia, spaţiul visării absolute, spaţiul cunoaşterii de sine, locul în care cele mai tainice gânduri şi dorinţe devin realitate.

Deseori, când închid ochii, îmi imaginez că mă aflu undeva, într-o altă realitate. Anotimpul, ora, totul se schimbă, dar un singur lucru rămâne constant: mă aflu, văd, simt Câmpia ce se desfăşoară în jurul meu, nemărginită, continuând spre alte zări, spre infinitul definit doar de mine şi spre orizontul visat de fiinţa spre care evoluez şi eu.

O astfel de nemărginire te poate face să te simţi singur, neputincios şi microscopic. Acolo pot fi ceea ce vreau, dar nu pot fi, sau ceea ce pot să fiu, dar aleg, în mod conştient, să nu fiu, de teama unei imposibilităţi de a mă reîntoarce la originar. Mi-e frică să deschid ochii, să îmi spun opinia, nu pentru că alţii m-ar putea judeca, ci pentru că m-aş putea judeca EU.

Câmpia îmi oferă oportunitatea de a mă înfiinţa în numeroase versiuni şi lumi paralele, fără a pierde controlul, pentru ca, mai apoi, să mă desfiinţez şi să devin aşa cum am fost mereu: haotică.

Absenţa limitelor mă lasă să privesc lumea arzând, să văd aerul în flăcări, consecinţă a ciocnirilor ideatice între doi titani sau, dimpotrivă, a cooperării între doi zei.

Anotimpul nu contează, am vizitat Câmpia în zilele toride ale verii, când tot ceea ce îmi doream era să descopăr cum să uit, am văzut Câmpia toamna, când ziua se prelinge în amurg, când oboseşti să te mai ascunzi. Câmpia mi s-a înfăţişat şi într-o noapte de primăvară, când stelele devin flori de cireş, iar copacii sunt nopţi rătăcite de alte suflete. Dimineţile de iarnă sunt reci, nesfârşite şi dureroase în universul Câmpiei, chemându-te să descoperi, să vânezi totul cu ochii larg deschişi, cu palmele întinse şi cu o dorinţă de cunoaştere chinuitoare. Tot ceea ce am învăţat, tot ceea ce am înţeles, am înţeles iarna. Vara am încercat să uit tot ce simţisem toamna, când părăseam Câmpia şi încercam să vă fac să vedeţi, să trăiţi. Primăverile mi le-am petrecut într-o stare în care tot ceea ce conta era certitudinea că exist, chiar dacă nu aveam o conştiinţă de sine. Cumva, existam fără să ştiu că exist, dar eram atât de sigură de faptul că sunt, încât o simplă confirmare mi se părea doar atât, o simplă confirmare. Dacă ştii că exişti, deşi nu ai nicio dovadă, mai ai nevoie de confirmare? În fond, cine contează? Ce opinie mă va face să fiu sigură de ceva? Cine îmi cunoaşte viaţa, cine îmi ştie şi gândurile ce nu le voi avea niciodată?

Mi-e frică de spaţii mici, închise. Mă sufoc şi simt că mă urmăreşte cineva, că se aşteaptă de la mine să fiu mereu ceea ce nu sunt, sau să-mi trădez fiinţa, să fiu eu, cea cu adevărat EU. Nu pot să fiu ceea ce-mi cer alţii, nu pot să-mi joc rolul în linişte, nu pot să tac! Nu-mi cereţi să fiu EU, eu sunt ceea ce sunt, orice schimbare minoră ar însemna să vă cedez capriciilor de moment... Nici eu nu ştiu cu siguranţă ce sunt sau ceea ce voi fi în următorul moment. Poate, deja nu mai sunt nimic, şi ceea ce trăiesc acum, ceea ce simt sunt, de fapt, amintiri dintr-o altă viaţă sau conştiinţa unui nou început.

Câmpia îţi poate inocula multe concepte, te poate captiva, iar dacă nu eşti destul de puternic, te poate acapara total. Deseori mă întreb dacă nu cumva trupul îmi zace undeva, printre atâtea alte mii. Da, Câmpia e unică pentru fiecare, dar există doar o Câmpie, fiecare percepând-o într-un alt mod. Poate trupul mi-a murit, iar sufletul îşi continuă existenţa în conştiinţa Câmpiei, preluând, făcând schimb de idei cu alte entităţi.

Se prea poate să nu mă mai fi întors niciodată la ipostaza primară, să fi fost doar amăgită de iluzia unei conştiinţe nealterate.

Poate una din lumile ce le-am privit arzând în orizontul Câmpiei să fie chiar lumea în care o ipostază de-a mea transpune aceste idei pe o bucată de hârtie...