Timp.

În toată nebunia de azi, de ieri, de poimâine, descopăr că mai am timp. Mai am timp să respir, să-mi promit că o să reuşesc să fiu eu, ceea ce am devenit, ceea ce nu am devenit.
Mai am timp să privesc lumea în linişte, să nu îmi pese sau să îmi pese prea mult.
Poate ceea ce mă sperie cel mai tare e faptul că încă mai am timp să simt. Estompat, dar simt. Am încercat să îmi neg sentimentele, să fiu impasibilă şi să nu mă las impresionată de nimic. Iluzia dispare, noutatea devine rutină, iar eu rămân mereu dezamăgită la gândul că s-a terminat, că m-am înşelat din nou. Niciodată nu e la fel, şi totuşi tiparul e acelaşi. Mereu aceleaşi întrebări, mereu aceleaşi răspunsuri greşite, mereu acelaşi sentiment de inutilitate, de disperare futilă.
Poate am înţeles eu greşit, poate nu aţi înţeles voi.
Deocamdată sunt furioasă. Şi nu ştiu de ce. Nu ştiu pe cine ar trebui să fiu furioasă, cum ar trebui să-mi canalizez mânia. Dar din orice sentiment se naşte ceva, nu? Ceva bun sau ceva rău... Şi totuşi, mai am timp să îmi dau seama, să îmi răspund la întrebări. Mai e timp.
Vreau ceva, nu înţelegeţi? Ceva, orice, care să mă scoată din apatie. Mai mereu am impresia că nimic din toate astea nu e real, devin paranoică. Dacă, de fapt, toate amintirile mele sunt doar reziduuri, frânturi din visele unei entităţi colective? Atât de insignifiantă, îmi permit să fiu nepăsătoare. Ar conta, s-ar schimba ceva? Am pierdut atât de mult timp când m-am implicat încât acum mi-e foarte greu să decid cine merită, la fel cum mi-e foarte greu să cred că eu merit.
Încerc mereu să exprim ce vreau, ce simt, să nu mă izolez, dar e atât de uşor să tac şi să mă prefac. Tentant.

Am obosit. Şi mai e timp.