revelaţie.

Mă ascund, mă ascund mereu de lume şi aştept să fiu găsită. Uneori, ies la lumină şi mă expun, fără reţineri. Atunci trăiesc, atunci sunt deopotrivă euforică şi înspăimântată. Când mă ascund, creez. Încerc să îmi compun ascunzătoarea perfectă, din care să nu ies nicicând.

Încă nu ştiu să fiu ce vreau. Deocamdată, sunt doar ceea ce sunt. Totuşi, vreau să ştiu că mă pot rupe de acest joc absurd al fiinţei, vreau să ştiu că o să pot să mă izolez şi totuşi să mă integrez printre voi.

În joc îmi găsesc revelaţiile: mă despart, dispar şi descopăr. Tot ce am fost, tot ce sunt. Arbitru-mi e doar timpul.

Deocamdată îmi fragmentez ideile, încerc să le depozitez până voi fi capabilă să le înţeleg pe deplin, să le interpretez şi dezvolt la adevărata lor valoare. Nu mă consider capabilă de a-mi conştientiza propriile absurdităţi, aşa că prefer să nu mă las interpretată sau să nu ţin cont de aceste interpretări. Încerc să fiu cât mai obiectivă, atât în privinţa mea, cât şi a altora. Sunt agorafobică, antisocială şi totuşi am nevoie de aprobare. Am nevoie să mi se spună că am dreptate, din nou. Toate astea pentru a avea un fals sentiment de self-esteem. Sunt foarte puţine momentele în care m-am simţit cu adevărat încrezătoare în propriile puteri şi mândră de mine. Vreau să înţeleg totul, vreau să ştiu motivul din spatele unei acţiuni şi deseori reacţionez exagerat dacă nu mi se face pe plac. Însă, în acelaşi timp, am convingerea sinceră că nu merit nimic din ce mi se oferă.

Aşa că da, probabil am şi o anumită labilitate psihică.